<<< inapoi

Bud Florica

Sectia: LITERATURĂ PENTRU COPII şi TINERET
Data nasterii: 21 Martie 1957
Email: florica_bud@yahoo.com
Adresa web: www.floricabud.ro




Date bio-bibliografice


Florica Bud s-a născut la 21 martie 1957, în localitatea Ulmeni, judeţul Maramureş. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998. A debutat în anul 1993, cu volumul de proză scurtă: Iubire, sînt un obiect nezburător (Editura Gutinul). Autoarea intră cu adevărat în literatură cu romanul Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi (Editura Dacia, 2005), aşa cum semnalează prefaţatorul acesteia, Horia Gârbea. În Mariatereza sunt eu (Editura Rao, 2007) romanciera păstrează aceeaşi arhitectură ce dă o notă distinctă volumelor sale. Ulterior, hotărâtă să îşi seducă permanent cititorii, potrivit afirmaţiei criticului Alex Ştefănescu, ea separă amalgamul de genuri din cărţile anterioare, dând naştere culegerii de pamflete Reparăm onoare şi clondire (Editura Limes, 2009). Apoi abordează tărâmul poetic în Pierd monopolul iubirii şi Crucificat între paranteze, ambele apărute la Editura Ramuri, în anul 2010. Florica Bud este o apariţie constantă în peisajul revuistic contemporan, fiind prezentă şi în antologia Bookătăria de texte şi imagini.
Florica Bud a debutat în anul 1993, cu volumul de proză scurtă Iubire, sunt un obiect nezburător, Editura Gutinul Baia Mare. Este membră a U.S.R. filiala Bucureşti, din anul 1998. A colaborat cu revista ArtPanorama, revista ce a strâns în jurul său numeroşi autori, cum ar fi: Dan-Silviu Boerescu, redactor şef, critic neobosit care a animat activitatea literară a acelor ani; Horia Gărbea, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori, dramaturgi, poeţi şi alţi prozatori cunoscuţi şi neobosiţi slujitori ai literaturii.
Dan-Silviu Boerescu constată în postfaţa volumului Billclintonienii că Florica Bud, are darul de a însufleţi pagina epică eseistică prin sensibilitate netrucată şi un simţ genuin al echilibrului.
Petre Sălcudeanu semnează coperta a patra a cărţii Alergând prin sine subliniind: Fraza sigură, pornită dintr-o inteligenţă vie, căutătoare, aş spune chiar neliniştită, în sensul neliniştii cratoare, dau prozelor, sentimentul originalităţii constituite.
Traian T. Coşovei afirmă despre volumul, Cui îi place şcoala: Un fir elegiac străbate multe din povestirile Floricăi Bud, înzdrăvenind vigoarea scriiturii, turnând în aliajul narativ metalul preţios al unei vocaţii remarcabile.
Mircea Moisa remarcă în revista Ramuri nr. 5-6 din 2006: O scriere minuţios elaborată compoziţional, precum Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi, nu dovedeşte a fi câmpul experimental, dar confirmă faptul că autoarea nu eludează, nu se sustrage metamorfozelor pe care genul prozastic numit proteic le-a înregistrat în ultimul aproape un secol. Prin problematică şi formulă, prin proiectul teoretic organic conceput, încorporând multiple conotaţii, cu semnificaţii existenţiale majore, lectura romanului: Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi, semnat de Florica Bud, o percep ca pe una memorabilă.
Alex Ştefănescu, semnatarul prefaţei romanului Mariatereza sunt eu subliniază: Romanul Mariatereza sunt eu, scris într-un stil alert şi fantezist îl face pe cititor să se simtă un bărbat greoi luat la dans de o fată exuberantă. Ceea ce place şi captivează este fiecare frază luată în parte, plină de candoare şi umor, de draci de femeie răsfaţată şi de inteligenţă folosită capricios.
Gheorghe Grigurcu relatează în România Literară, nr. 28 din 2008: Florica Bud parodiază discursul prozastic tradiţional şi împlicit, perspectiva raţională, cuminte, asupra lumii. Totul este întors pe dos, într-o imagerie de o imprevizibilitate ştrengărească, sub emblema unui patetism degrevat de solemintate. Gândul ni se îndreaptă spre Mircea Horia Simionescu, Raymond Queneau, Georges Perec şi bineînţeles spre patronalul Urmuz. Inconformismul se dovedeşte maximal, mixănd elementele cele mai diverse în duhul unei deşănţări suprarealiste, însoţite însă mereu de o nuanţă de relativizare, de un surâs ce probează conştiinţa enormităţilor. Prozatoarea are aerul unei persoane care vrea să spună dintr-odată multe, din care pricină se percipită, sare cu dezinvoltură de la una la alta.
Horia Gârbea afirmă în Săptămâna Financiară din 2 decembrie 2005: Autoarea surprinde exact în Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi şi transfigurează emoţionant nuanţele unei gândiri complicate care nu poate domina instinctele personajelor şi amestecul de stări difuze, la limita raţiunii, pe care le încearcă de fapt oricine. Scriitura este elaborată, dar personajele dezvoltă o autonomie prin care acestea par a vieţui natural, independent de creatoarea lor. Prin acest roman, cu titlul atractiv, dar şi ironic, Florica Bud intră cu adevărat în literatură.
Roman elaborat, cu contraste şi schimbări de ritm şi scriitură derutante, Mariatereza sunt eu este o opera-vapor, în care încape orice, un fel de titanic din lumi suprapuse, care însă nu se va scufunda niciodată, pentru că este făcut dintr-o materie subtilă, hieratică, precum aburul din care se materializează zânele.
Marian Ilea consideră că autoarea propune în romanul Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi un personaj masculin care bântuie într-o lume de femei având probabil nostalgia FEMEII. Stilul curat, scriitura lejeră transformă demersul prozastic într-unul uşor de citit. Florica Bud scrie mult şi cu poftă. E o formă de eliberare a unui copil răutăcios care trăieşte într-un neconvenabil trup de femeie.
Silviu Leahu susţine că în romanul Mariatereza sunt eu, ludica autoare demontează capcanele feminismului, autoparodiindu-se sub forma unei Bridget Jones din Transilvania, atrasă de tot ceea ce dă culoare vieţii de azi a unei femei.
Petre Ciobanu subliniază în paginile revistei Ramuri nr. 5 din 2008: Demersul epic, fraza plină de culoare, infuzia de fantezie se remarcă prin vitalitate, spontaneitate şi seriozitate. Trăsăturile prozei Floricăi Bud incitantă prin forţa de a rezona în actualitate, oferă savoarea pshihologiei complicate, fantezie şi subtilitate. Construcţie complexă, elaborată minuţios la toate etajele textului, cuprinde semnificaţii bogate şi plăcerea jocului verbal.
Florica Bud a fost preşedinte - Institul Cultural Român - Filiala Maramureş, 2012-2013. Este vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor, Baia Mare, redactor asociat al revistei Nord Literar, Baia Mare. Colaborează cu revistele literare: România Literară, Luceafărul, Ramuri.

Cărți apărute

Mi-e dor de-o pohtă buna - proză scurtă,
Maşina De Scris, Bucureşti, 2011

Secol de vânzare - pamflete
Maşina De Scris, Bucureşti, 2012

Pierd monopolul iubirii – poeme,
volum bilingv româno – francez
Editura „Ramuri”, Craiova, 2010
Crucificat între paranteze – poeme,
volum bilingv româno – francez
Editura „Ramuri”, Craiova, 2010
Mâncăruri de altădată, vinuri şi vechi băuturi româneşti,
Dan-Silviu Boerescu, Cătălin Păduraru, Florica Bud. (antologie colectivă)
Editura „Lifestyle Classic”, Bucureşti,
2010
Stindardul dorinţelor – poeme,
volum bilingv româno – francez
Editura „Redacţia revistei Albanezul”,
Bucureşti, 2010

Reparăm onoare şi clondire,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009

Mariatereza sunt eu,
Editura Rao, Bucureşti, 2007
Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi,
cartea monicelor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005
Billclintonienii,
cartea cu pagini libere,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1999
Cui îi place şcoala?
meditaţii pe o temă dată,
Editura Odeon,Bucureşti, 1997
Alergând prin sine,
o sumă de proze,
Editura Printek,Cluj-Napoca, 1996
Iubire, sînt un obiect nezburător,
carte de debut
proză scurtă
Editura Gutinul, Baia Mare, 1993







Apariții în volume colective

Antologiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, USR,
Ochelarii de fum, Editura Cartex, București, 2011

Ovidiu Pecican, Antologia prozei scurte Transilvane actuale,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010

Igor Ursenco, Clauza poeziei cele mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010

Nicolae Păuna, Scheianu, O Antologie a Poeziei maramureşene,
Editura Etnologică, 2010

Volum antologic, Ulmeni – Cuvânt zidit în vitralii,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2010

Biblioteca Judeţeana „Panait Istrati”, Brăila, Caietele Balcanica,
Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Galaţi – Brăila, 2010

Daniela Sitar-Taur, Interviuri
Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010

Bookătăria de texte & imagini,
Clubul ilustratorilor, Bucureşti, 2009


Cărţi pentru adulţi şi alţi copii



Nu Motanul şi Fiul,
Editura Rao, Bucureşti, 2007
Nu-Motanul şi Zmeul-Semafor-Roşu-Galben-Verde,
Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1998
Nu-Motanul şi zmeul Pager,
Editura Scripta, Bucureşti, 1995
Aventurile lui Nu-Motanul la curtea zmeului Ca-Fe-Mini,
Editura Scripta, Bucureşti, 1994




Referințe critice


Nicolae Manolescu, Pierd monopolul iubirii, coperta IV, 2010



Cele mai bune poezii ale Floricăi Bud sunt invocaţii şi ofrande. Poeta cheamă iubirea (mai degrabă decât un iubit), pe toate vocile şi din toată inima. Şi ne oferă cu aceeaşi generozitate vocile de sirenă. O lirică pe muchie de cuţit între senzualitate şi conştiinţă morală.



Gheorghe Grigurcu, Crucificat între paranteze/ Crucifié entre paranthèses de Florica Bud, România literară, nr 24, 2 iulie, 2010
Transferîndu-se din domeniul prozei în cel al poeziei, Florica Bud încearcă a menţine axul sensibilităţii d-sale frenetic feminine, jucăuşe dintr-un preaplin care nu mai operează cu personaje (marionete ţipător colorate, stigmatizate cu năstruşnicii), ci cu propriile-i proiecţii. Motivul recurent: iubirea. O iubire îndeobşte cochetă, decorativă. O iubire care, încetînd a fi dubiu, anxietate, întrebare, se linişteşte aidoma luciului unei oglinzi ce reflectă chipul unei femei sigure de atractivitatea sa. Avem a face totuşi nu cu o placiditate, ci cu o psihologie răsucită precum o buclă la coafor. Poeta îşi supralicitează calineria, se răsfaţă într-o spumă a jocului chemător, se complică prin capricii sclipicioase, ca şi cum şi-ar face intrarea într-o sală de bal. Ca şi cum şi-ar schimba ori şi-ar ajusta toaleta în fiecare clipă, recurge la un şir de conexiuni, fără a se opri la niciuna dintre ele, dornică de procesul decurgerii lor. O fluiditate a discursului nesăţios de sine face joncţiunea între Jugendstilul cel saturat de senzualităţi molatice şi suprarealismul cu imprevizibilităţile-i ce pot sfida curajos caricatura. Ornamentul bogat se aliază cu tentaţia fantastă, răsfăţul lasciv tatonează absurdul. Autoarea nu şovăie a se juca cu tot ce-i cade la îndemînă, în stil avangardist. Însă dicteul automat n-o reţine. Numerele acrobatice ale ilogismelor au în spate o instanţă supraveghetoare care e însăşi umoarea erotică ce nu se îndură a se părăsi. Faptul că poeta nu se pierde cu firea se poate constata din ironiile pe care nu uită a le înfăţişa. Avem a face, aşa cum remarcă Nicolae Manolescu, cu „o lirică pe muchie de cuţit între senzualitate şi conştiinţă morală". Partea moralistă e dichisită şi parfumată, servită cu zîmbre. Începînd prin a interpreta rolul de Cenuşăreasă, Florica Bud vrea să apară, după destule indicii, drept o Ileană Cosînzeană a versului.





Gheorghe Grigurcu, Estetism senzual, prefaţă „Pierd monopolul iubirii”, 2010


La începutul secolului al XIX-lea înflorea în şarmanta Vienă, ce ni se năzare plină de mătăsuri şi de catifele, constelată de bijuterii, răsfăţîndu-se în ritmuri de vals, pictura lui Gustav Klimt. În centrul acesteia trona femeia languroasă, iubitoare de ornamente, ea însăşi un ornament al acestei arte robite de fastul Jugendstilului, una din ultimele reverii ale perioadei ce s-a numit la belle epoque. Îmi place să văd în poezia contemporanei noastre Florica Bud o fărîmă a unei asemenea viziuni şi - de ce nu? - o ilustrare a tipului uman ce-l promovează. Sensibilitatea ce-o vădeşte este doar aparent picturală.
Paleta coloristică de care face uz e provocatoare, fie că indică un „roşu regal”, pe care-l „silabiseşte patern semaforul / când / distrată / uit să îi acopăr rădăcinile / cu amestecul de soare şi / cernoziom”, fie că se apleacă cochet asupra clipei efemere: „oh! muritorule cu / timp parcurs / în grabă, / opreşte zborul acestei / clipe cu miros galben de / flamenco / ce refuză / să mai iubească / spaţiul desferecat”, fie că invocă romanţios-plastic un „violet de iubire / pentru fete lucide / maleabile şi ductile”.
Poeta cultivă o pletoră de asociaţii, o textură decorativă pentru a fi privită şi pipăită cu delicii. Fantezia d-sale oferă priveliştea unei senzualităţi metaforizate. O cheie intens formală traduce intenţia unui estetism care se avîntă însă mult deasupra simţurilor, aidoma unui fluture cu aripi mari, mişcîndu-se lent între corole: „alerg umbrită de îngeri spre tine / cad / fără să ating pământul zigotic / orange sub fluturi / oprită de şirul mătăsos de expresie / flamandă / ruda săracă a firului ariadnei / cea nonconformistă în prima etapă apoi / satisfăcută / mă ridic / supravegheată de ochii implantaţi / cerului de diverşi muritori înfricoşaţi / de vid”
Impulsurile straturilor primare ale fiinţei încearcă a se trage dintr-o expresie insolită, căutînd nesăţios alte şi alte conexiuni, denunţînd scopul omenirii de a ticsi „golurile cu orice altceva / decît iubire”. Uneori acesta dobîndeşte aspectul unui vis galant, în rozul manierei Watteau: „te iubesc! / rose des vents - / mi-a strigat pantoful bonbon / din sidef dantelat / sunt uneori / domnişoara de onoare / a bătrânelor doamne nerâvnite / nici măcar de muerte rosa ce asemenea mie / stivuieşte coafată ace de brad / care să ne ridice condiţionat în ceruri”. De regulă însă Florica Bud se lasă în voia unui simpatic amestec de Klimt şi suprarealism, astfel dozat încît cel de-al doilea să nu stînjenească somptuoasa ţesătură a celui dintîi, „zdrenţuită de / patimi / tulburătoare şi grea / argint viu ce se strecoară în carnea / plină / doldora de dorinţe” aidoma unor „plumbi”. E un brocart azvîrlit peste abisalităţile ce, în definitiv, orientează de-atîtea ori lucrătura măiestrită a mîinii şi minţii omeneşti.



Paul Aretzu, Între avangardism şi postmodernism, revista Ramuri, nr. 7, 2010
Florica Bud are o mare disponibilitate pentru domeniul nelimitat al ludicului. În scrisul său se manifestă, în numeroase forme, voluptatea şi emoţia întâlnirii cu magia limbajului, scriitoarea lăsând imaginaţia să se desfăşoare din plin, etalând o paletă largă, ca la pictorii impresionişti, de culori, lumină, prospeţime a plein-air-ului, forme neconturate, evanescente, practicarea contrastelor şi a combinaţiilor insolite. Acestea dau o senzaţie destinsă de calinerie, de evadare fără griji în lumea diafană a jocului secund, de desfătare şi de neastâmpăr. Scrisul îi apare autoarei ca o îndeletnicire suficientă sieşi, căreia i se abandonează în întregime. A debutat cu proză scurtă, după care a publicat câteva romane, un volum de pamflete, literatură pentru copii. Se remarcă în toate o mişcare continuă, dezinvoltură, exuberanţă, ingeniozitate.
Demonul ludic se manifestă şi în cele două cărţi de poeme, Crucificat între paranteze/ Crucifié entre parentheses (Editura Ramuri, Craiova, 2010, cuvânt înainte Horia Gârbea, traducere Nicole Pottier) şi Pierd monopolul iubirii/ Je perds le monopole de l’amour (Editura Ramuri, Craiova, 2010, cuvânt înainte Gheorghe Grigurcu, traducere Nicole Pottier). Deşi nimic grav nu pare a tulbura serenitatea poetei, aceasta priveşte lumea cu umorul amar al unui arlechin. Suferinţele, îngrijorările, problemele metafizice sunt perfect eludate. Nu sunt însă ignorate teme importante, cum ar fi iubirea, timpul, bilanţul vieţii, tratate cât mai puţin sentimental: „iubeşte-mă/ căci am primit tainic/ asemeni unui căţel de pripas/ diabolică dezlegare./ târăşte-mă/ în colbul polimorf al iubirii/ amăgindu-mi credinţa/ că în locul desfătării/ pândeşte disperarea./ mângâie-mă/ de ştii să striveşti inerţii/ cu mâini nelegate/ citindu-mi în ochii/ ce au deplâns rimelaţi/ când verde când albastru/ împăcarea cu sine./ singură şi fiinţă ce abil strivită/ între un da.da şi un... nu.nu/ acceptă ofilind margarete/ înştiinţarea de plată.” (Colbul polimorf al iubirii).
Poezie a unui flux impresionant, antrenează cele mai neaşteptate aspecte ale realităţii din jur, agitaţia existenţială, imagini, reclame, locuri şi obiecte exotice, vitrine, mondenităţi, extravaganţe, stări sublimate, atribuindu-le marca familiarităţii şi a feminităţii. Sunt resemantizate clişee, se fac racorduri paradoxale, se dă liber uneori dicteului suprarealist, menţinându-se o vervă remarcabilă. Nu lipsesc aluziile, ermetismele, parodia, ca aceea la Cântarea Cântărilor, de la începutul primului volum: „iubeşte-mă/ pui de stârc şi ambră/ dacă asta ţi-e vrerea”, „iubeşte-mă/ în strict regim de urgenţă”, „iubeşte-mă/ pe scara evoluţiei spre bine”, „iubeşte-mă/ risipitor regal de postcuvinte/ stângaci abulic al boabelor de jad/ din ser antiviperic”. Pornirilor patetice li se pun surdine postmoderniste.
Nu putem să nu recunoaştem că această poezie, jucăuşă în fond, are o mistică, o mitologie proprie, deschizând labirinturi, evocând zone abstruse, inefabilităţi: „povestesc şuierând o parte din vis/ populat cu fantome uitate/ dar Aris trece netulburat/ de absurdul ce se ascunde/ cuminte în povestea lipsită/ de farmecul lumânărilor./ omule, ce aluneci sub gheaţă/ atribui egalul din dreptul/ monotoniei pe seama/ imposibilităţii fizice/ de a se posta pe axa icşilor/ visând... in facto.../ proiecţia pe axa igrecilor/ mai aproape de cer!” (Crucificat între paranteze meschine). Seducţia ludicului nu poate fi reprimată, complicitatea cu spiritul buf iese la iveală pe neaşteptate, chiar când autoarea pare a avea altă intenţie: „Ashley aleargă singur/ după trăsura clasei atipice/ din care se desprinde greu./ în tot acest răstimp/ dezordinea îl călăuzeşte spre/ obligaţii ce-l depăşesc/ cu circa cincizeci de centimetri./ rămâne îngenunchiat/ silindu-mă să mă întorc/ din punctul fierbinte/ de a-mi pierde capul/ pe pământ nisipiu./ posesor al unui boutique de cuvinte/ schiţează fără noimă/ planuri lamentabile de fericire călduţă/ chiar în a treia zi după... scripturi/ parior pe un e mic de mână/ ascuns în cuvântul decavat-decavată.” (Boutique de cuvinte). Se recurge la diverse tipuri de destructurare, la desemantizare, la conexiuni mutiple, la sensuri evazive, la o ironie cu sursă adesea în inocenţă. Discursul este lipsit de anecdotică, devine formal, transmiţând fie vagi câmpuri semantice, fie gesturi poetice, atitudini: ideea de joc, ideea de ermetism, ideea de eliberare de reguli, ideea de exerciţiu tehnic. Scriitoarea inventează cuvinte, foloseşte numeroşi termeni ştiinţifici, transformă mesajul în permutări dadaiste. Funcţionează elegant un umor absurd, sec, asemenea celui practicat în limerick-uri, ori poezia nonsensului întâlnită la Edward Lear şi Christian Morgenstern: „divina.ivina.vina!/ însăilez un strigăt/ disperat suit apriori/ pe metereze cu linii melodice/ desuet vitregind întregul iubirii./ combin dorinţe, repetente cu legi/ analitice delimitând mersul/ în spaţiul afiliat mişcării de sine/ construcţie anost concepută./ eu şi... Anunu, celălalt nume/ decantăm post... traumatic/ particulele oneste de cele/ trimise în spaţiul eteric/ să spioneze un biet trapez.../ rămas din x motive încifrat.” (Decantăm post... traumatic iubire). Amintind de fişele Dicţionarului onomastic al lui Mircea Horia Simionescu, sunt evocate nume misterioase de bărbaţi care încep cu litera a: „Aghust/ proprietar de litere/ şi sclavele sale stau titular/ şi cuminte pe rânduri aliniate/ perfect pe urmele unui labirint/ indecis să-l înghită/ ori doar să ne adoarmă./ zâmbesc glacial/ pregătind aluziv din cuvinte/ cartonaşe atent fasonate./ cel roşu-i ultimativ pentru sclave/ cel galben e ultrapasional/ conjugat armonios cu/ ave Auguste, stăpânul/ arendat cu dezinvoltură de robi./ aflat în deriva răspunsurilor/ tranşant vei face o incizie/ în carnea mustind încă vie/ stafilopod primitiv întinat marin/ vei.inventa.vei.reinventa.iubire.” (Proprietar de litere).
În cel de-al doilea volum, Pierd monopolul iubirii, ironia este mai proeminentă. Frigidele frumoase din Cluj sunt violentate în subsidiar/ de pitecantropul iubirii de sine, deşertăciunea este măsurată de bătăile ceasului cu cuc, durerea este reciclabilă. Textele sunt înţesate cu expresii din realitatea imediată, cu termeni matematici, cu nume proprii exotice, oculte (toate încep cu a), cu termeni inventaţi, cu aluzii la o enigmatică senzualitate: „încerc să mă infiltrez/ păpuşă de ceară fierbinte/ turnată pe un fost loc/ cu deprinderi indecente/ populat cu stafii decavate din fildeş/ înlocuind în minunata formulă/ a celor la puterea a doua/ un biet sinus./ mă redresez/ alunec blând/ făcându-i ochi dulci/ unui cospătrat./ cad de pe coconul de mătase ales şi/ amorţită de parfumul frunzei de dud/ îl pierd uitându-l pe Alexicus/ în punctul de plecare spre... roma.” (Fac bezele unui cospătrat). Poezia lasă mereu deschisă, provocator, uşa unei intimităţi, a unui alcov imaginar. De aici, se creează impresia unei permanente confesiuni, suave, fragile, a unei capricioase feminităţi, înclinate spre un bavardaj criptic: „remarci şi tu/ bătrân vâslaş/ cum ne curge timpul/ printre particulele ce compun/ aristocratic nisipul clepsidrei?/ mă adresez Alinului care azi/ devine ignorant pe motiv de lună./ urmăresc prin bolul de cristal/neputinţa lui de a împlini magia/ aruncării cu pietre fermecate/ dincolo de ţarcul cu arici/ oficial admişi dar fără loc/ la ospăţul cu melci şi roze la grătar./ mă înfăşor în rancoare deşi/ ar fi trebuit să mă nasc/ cu alte defecte impardonabile/ ori cel puţin să le mimez/ grijulie în preajma lui/ ca să nu mai ofteze pofticios/ în... ritm de salsa.” (Bătrân vâslaş).
Florica Bud împerechează două modalităţi diferite, chiar contradictorii, de a face poezie, avangardismul şi postmodernismul. În primul caz, se remarcă apetenţa pentru tot felul de inovaţii ludice, pentru absurd şi nonsens. În această privinţă se poate vorbi de nonliteratură.

În cel de-al doilea caz, are loc o reacţie (mai mult prin mijloace tehnice) împotriva saturării cu retorism, patetism, iluzionări subiective. De aceea, probabil, se recurge la evaziunea în estetism, prin neutralizarea şi abstractizarea discursului, prin aneantizarea narativităţii, prin pragmatica limbajului. O astfel de poezie este interesantă mai ales ca experiment.



Gheorghe Grigurcu, Reparăm onoare şi clondire, Coperta IV

Combustibilul prozelor pe care ni le oferă Florica Bud este fantezia. Dar nu în sensul fugii de real, ci al unei plutiri vesele, ştrengăreşti deasupra acestuia, la mică distanţă, astfel că prin voalul oberonic se văd cu claritate nu doar înfăţişările sale mari ci şi detaliile. Scriitoarea ne dovedeşte astfel capacitatea de a se plasa simultan în două medii, pe de-o parte modelîndu-şi imaginarul în formele realităţii mereu incitante prin picanterii mondene dar nu o dată şi politiceşti, şi pe de alta acordînd realităţii transparenţe, scînteieri, străluciri seducătoare. O feminitate calină intră mereu în joc. Un joc ironic, nelipsit însă de undele unor îngîndurări, visări, melancolii ascunse-n faldurii vorbelor năstruşnice, aşa încît pînă la urmă nu-ţi dai seama dacă miza sa e cea de-a comunica semnalele lumii asumate ori respinse în doze variabile sau e ludicul însuşi, triumfător în materia sa graţioasă, aeriană. Important e faptul că Florica Bud posedă o scriitură atît de personală, încît paginile d-sale pot fi identificate numaidecît, chiar în absenţa semnăturii.






Grigore, Grigurcu. Cochetăria cu absurdul, (Mariatereza sunt eu), România Literară, nr. 28, 18 iulie, 2008

Fapt bine cunoscut, a avut loc şi s-a amplificat mereu, pe un fond al deformalizării, al renunţării la convenţii, un proces de destrămare şi amestec al genurilor şi speciilor literare. Gravităţii i s-a substituit adesea o dispoziţie ludică, farsa dinamitînd, în cazul prozei, cutumele narative, într-o aventură ce tinde a trece de la iluzia "reprezentării" realităţii la o viziune echivalînd cu "literatura pură". O erupţie venind din adîncuri obscure a tulburat sărbătoarea discursurilor consacrate, a dat peste cap protocolul său, ca şi cum în sala unei festivităţi ar fi năvălit o ceată de inşi zgomotoşi, dornici a lua cuvîntul, a-şi rosti pe nerăsuflate păsul. Reacţie la clişeu, stereotipie, automatism, proza actuală cultivă insolitul, bizarul, corespondenţele năstruşnice, un caleidoscop al asocierilor (uneori forţat) fanteziste, cu ţinta unei "igiene" a spiritului, a unei "eliberări". La originea unei atari producţii stau avangarda şi literatura absurdului, altfel spus extrema modernitate care nu-şi închide formula, ci, dimpotrivă, stimulează cu generozitate noi şi noi experienţe în albia sa încăpătoare. Se propune un spaţiu gol care naşte impulsul unei colonizări, ca-n Vestul sălbatic. Unul din autorii unei asemenea proze cu program acut anticonvenţional este Florica Bud. Apropiindu-se la o etate matură de creaţia literară (a publicat mai întîi cîteva cărţi pentru copii, prin mijlocirea cărora tatona limbajul ficţiunilor slobode de norme, aidoma unor baloane cărora li s-a dat drumul şi care plutesc spre infinit), d-sa ne oferă o carte reprezentativă, Mariatereza sunt eu. Comedia începe cu cea a identităţii auctoriale. Scriitoarea nu ezită a ni se recomanda cu o vijelioasă pornire imaginativă, spre a spulbera dintru început orice servitute faţă de scrupulul realist: "Sub numele de Mariatereza aş aparţine anonim neprihănită de Clubul Fiarelor Ce Luptă Împotriva Petelor... Solare, organism afiliat Mişcării Internaţionale Neofeministe, cu sediul la... Bruxelles, ca toate organizaţiile majore, vădit respectuoase (...) Întredeschid un ochi contaminată de noul mers al lumii, cel stîng... atît încît să-l cern cu privirea pe Abhsurd, viu şi periculos de aproape de suflet... îngrijorat că sunt o alintată plîngăcioasă". Alintată într-adevăr de cuvintele pe care le angajează într-un joc ameţitor, Florica Bud parodiază discursul prozastic tradiţional şi, implicit, perspectiva raţională, cuminte, asupra lumii. Totul este întors pe dos, într-o imagerie de o imprevizibilitate ştrengărească, sub emblema unui patetism degrevat de solemnitate, împins spre ironie şi spre un soi de sarcasm gratuit, "de amorul artei". Gîndul ni se îndreaptă spre Mircea Horia Simionescu, spre Raymond Queneau sau Georges Perec şi, bineînţeles, spre patronalul Urmuz. Inconformismul se dovedeşte maximal, mixînd elementele cele mai diverse în duhul unei deşănţări suprarealiste, însoţite însă mereu de o nuanţă de relativizare, de un surîs ce probează conştiinţa enormităţilor. Prozatoarea are aerul unei persoane care vrea să spună dintr-odată multe, din care pricină se precipită, gîfîie, sare cu dezinvoltură de la una la alta. Regnurile, pămîntenii şi extratereştrii, personajele aievea şi cele scornite de condeiul d-sale cooperează cu voioşie în sfera aceloraşi comportamente ilogice, în aerul aceleiaşi năucitoare babilonii, de succesive miraje minore ce uzurpă pretenţiile construcţiei unitare. Asocierile fortuite pornesc de la un pretext oarecare, aglomerîndu-se pe firul unei amplificări fără oprire, articulate în nenumărate construcţii abstruse: "Cleo, prin nu ştiu ce asociere, îmi transmite un nume, Makarenko. Tot legat de acest nume, vrea să declare o grevă a foamei ce, adaptată mediului său, ar echivala cu o grevă a aerului. Nu una de tip japonez, mult prea elegantă şi paşnică pentru gradul lui de enervare. Îl înţeleg, dar nu pot să-l ajut cu nimic. Dorinţa mea de a termina studiul într-un singur an, ca să epatez în faţa lui Armand se îndepărtează la fel ca Unirea Cea Mare, spre... Fără nicio legătură cu starea de grevă, îmi vine în minte un articol al prietenei noastre Cella: Vacanţa este o dulce Monică... ce îl iubeşte pe Dănuţ şi Ionel Teodoreanu este La Medeleni-ul nostru. Fără Monica, Olguţa şi Dănuţ, vacanţele ar fi ca... fără soare. Mai citeşte cineva această carte ce aduce suflul verii în sufletele noastre? Nu îndrăznesc să-l întreb pe Cleo, cristalul meu fermecat. S-ar învolbura şi nu mi-ar răspunde. Nu suportă concurenţa canalelor, a satelitului. Se retrage fără să se predea în bibliotecă". Raporturile volubilei, ultraexpansivei scriitoare sunt amprentate puternic de feminitatea d-sale. Dacă pentru unii absurdul e un prilej de angoasă, disperare sau revoltă, Florica Bud nu se dă în lături a cocheta cu acesta, a încerca să-l seducă stilistic, a-l îneca în spuma savuroasă a unei neobosite improvizaţii frazeologice.
Miza de căpetenie a textului este jocul. Autoarea cărţilor pentru copii se copilăreşte ea însăşi, demontînd şi utilizînd convenţiile ca pe nişte jucării, devenind în felul acesta nu doar scriptorul, ci şi obiectul literaturii, prin simţirea infantilă la ajutorul căreia recurge. "Scoateri de limbă" la adulţi, "tocmai fiindcă ştiu că gestul meu copilăresc îi scoate din sărite", paginile în chestiune refac psihologia vîrstei aurorale printr-o naivitate afectuoasă, prin animism şi antropomorfism, dar mai cu seamă printr-un imaginar activ, inepuizabil. Obiectele sunt iubite, botezate, dojenite, printr-un acaparant simulacru de umanitate dibuitoare, ce îşi face ucenicia. Nepăsătoare la ce ar putea gîndi cei "mari", Florica Bud se joacă de zor cu păpuşile: "Revenit de la Tomassa am intrat cu grabă între lucrurile dragi de acasă. Am găsit Scaunul Necunoscut cu un picior rupt. L-am certat cum am ştiut mai bine şi l-am pus la colţ. Apoi l-am rebotezat Scaun pentru Fantome de Origini Strămoşeşti. El a rămas în trei picioare. Nu m-am simţit vinovat şi nici obligat să-l repar". O seamă de inserturi onirice apar la intersecţia, plină de fantasme dansante, dintre reţeta avangardistă şi o puternică atracţie către universul copilăresc al închipuirii neîngrădite: "Aflată între somn şi starea de veghe, mă las cuprinsă de o frică absurdă. Dar dacă ea, pielicica fină de brontozaur, îmi este hărăzită mie în aceeaşi măsură? De către cine? Se va mira Forumul Batracienelor Bătrîne Dar Rîioase întrunit în plen - vineri a trecut un secol - pentru primirea de noi membre. Rîd... Aproape alungată în somnul pe care bărbatul mi l-a ales fără vise". Nu putem a nu remarca şi un impuls violent al acestei proze, o energie care în definitiv îi asigură combustibilul temperamental, decupînd cu îndrăzneală forme surprinzătoare,inadecvări brutal plastice care însă îndeobşte se dizolvă în umor. Limita lăuntrică a contestării o reprezintă comuniunea cu lucrurile umile: "Vive le Roi! Exclam extrem de fericită la vederea foarfecelui mic de plastic. Cu ajutorul lui înţep cu furie perniţa albă de damasc, apretată cu grijă. Operaţia cere timp şi răbdare, dar pînă la urmă are efectul scontat. Fulgi după fulgi încep să danseze prin cameră, fericiţi că şi-au recăpătat şi ei libertatea". Cea mai însemnată concesie pe care scriitoarea o face realităţii constă în rîndurile pamfletare pe care le închină, cu intermitenţe, spectacolului politicii actuale şi unora din personajele lui. Dar şi aci avem a face cu înscenări burleşti în care contează efectul stilistic, în baza unei paradoxale mizantropii joviale, incapabile de ură. Pluripartitismul apare proiectat pe fundalul unor snoave: "Doar Păcală şi Tândală ar mai putea face un pic de ordine în microunivers. Ei sunt undeva în aerul şi în apa noastră, mai fac cîte o glumă ca să ne destindă atmosfera. Vorba domnilor din Partidul... Celor Cu Un Singur Oxigen: pe lîngă oxigen şi hidrogen apa conţine şi un atom de Păcală şi Tândală". Înfrigurarea electorală e dezamorsată prin nonsens: "Ei bine! În ciuda protestelor celor şapte, primarul a fost ales, cîştigînd voturile celor optzeci de mii de alegători iubitori ai progresului şi ai bunăstării generale. Apoi proaspătul ales a fost însurat foarte bine de agenţia Cloanţa And Mamonna, trăind fericit pînă la sfîrşitul mandatului uman". Noul partid ajuns la putere în urma răsturnării din decembrie posedă mai multe amuzante aripi: "Aripioara Social Democrată, Aripioriţa Liberală, Aripiuţa Democrată, Aripiţa Umanistă şi cea nouă, de... Struţocămilă şi altele". şi nu doar atît: "După cei n ani de la revoluţie am înlocuit Partidul Unic Comunist Român cu Partidul Unic Neputincios Român". Atît de captivată se arată autoarea de jocul d-sale multicolor, în aşa măsură se cufundă în vîrtejul lui, încît nu se mai pune nici măcar chestiunea compatibilităţii d-sale cu realul propriei fiinţări, acesta părînd neverosimil: "Mă îndrept... spre barul unde îmi duceam zilele înainte de... Cînd intru, se face linişte; fetele se uită la mine de parcă aş fi picat de pe lună. Se adună în jurul meu, mă pipăie să se convingă că exist". Captivă irealităţii pe care a generat-o, Florica Bud se depersonalizează cu graţie, împrejurare ce n-ar putea decît s-o măgulească.


Stelian Turlea, Cartea de literatura, Reparăm onoare şi clondire, Florica Bud, 12.02.2010


În cărţile sale de proză, Florica Bud foloseşte adesea uneltele satirei, în satirele din aceasta carte, autoarea se revelează la tot pasul ca prozator. Câteva titluri va vor edifica asupra "ţintelor" sale: "Ministreasa şi Pegasul", "Coana Chiriţa pleacă la Monaco", "Virginia Slims ucide din nou", "Când Blonde Dolly se doreşte preşedinte", "Fecioarele din Parlament", "Ţăranul român şi Preaînalta Poartă". Distinsul critic literar Gheorghe Grigurcu vede în această carte "un joc ironic, nelipsit însa de undele unor ingândurări, visări, melancolii ascunse-n faldurii vorbelor năstruşnice, aşa încât până la urmă nu-ţi dai seama dacă miza sa e cea de-a comunica semnalele lumii asumate ori respinse în doze variabile sau e ludicul însuşi, triumfător în materia sa graţioasă, aeriană. Important e faptul că Florica Bud posedă o scriitură atât de personală, incât paginile d-sale pot fi identificate numaidecât, chiar în absenţa semnăturii". "Satirele" sunt acompaniate de ilustraţiile lui Cristian Chesut. Cartea a apărut în colecţia Lakonia, coordonată de poetul Vasile Igna.



Florea Miu, Revista Ramuri. Proba de umor si ironie, nr. 02.2010

Cu prozele din volumul Reparăm onoare şi clondire (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009) de Florica Bud, nu rişti să te plictiseşti nici o clipită, ele debordând de o fantezie cuceritoare şi de o alură ludică fără egal în epica noastră de azi. Intuiţia creatoare a autoarei a funcţionat benefic în alegerea acestei modalităţi de scriitură – când aluzivă, când directă, pigmentată din plin cu ironie şi umor, dar mereu satirică –, încât să ofere o lectură cu adevărat agreabilă. Suntem ademeniţi, cu inspirată iscusinţă, să pătrundem într-un univers caricatural, populat de „megamăgăruşi”, „protobroscoi”, „tantese”, „Curtezane şi Curtezaţi”, „duduiţe ştiriste”, „sexiporcuşor”, „Măgăria Sa”, „Domnul Devotament”, „Miorlăiala Sa” ori „Alteţa Sa Mieunilă” şi câte şi mai câte întruchipări ale faunei sociale, sub măştile cărora întrezărim realităţi şi personaje de altfel familiare nouă, surprinse cu necruţător sarcasm în aceste pagini. Este lumea „gâştelor oxigenate” care se cred lebede, a „Misoginilor Bucălaţi Şi Prespălaţi” sau a „Femelelor Proaspăt Fecundate In Vitro”, căreia îi corespunde – nu subcultura, ci –„cultura maidano-divanescă”, generatoare de asemenea hidoşenii cameleonice. Sunt – cum spune chiar autoarea – „vecinii (noştri) de secol”, toleraţi cu o surprinzătoare îngăduinţă de societate. Figurile vizate sunt uşor recognoscibile, fiind extrase din domeniul vieţii publice. Aşa este Marea Teledivă de România, cu orgoliul „papuco-pantagruelic”, pentru care unitatea de măsură a inteligenţei este „cupa de silicon” şi care patronează „societăţile de caritate” ce conferă „calitatea de Om”.
Exponentă a meritocraţiei actuale deplin instaurate fără nici o noimă, în dispreţ faţă de valorile autentice, aceasta atrage sancţiunea ironiei triste: „dacă marii noştri actori, scriitori, pictori se pot mulţumi cu o pensie de mizerie, acelaşi lucru groaznic nu se poate întâmpla teledivelor !!!” (care, cititoare de promter fiind, aspiră să fie primite chiar şi în Uniunea Scriitorilor).
Vedetelor milionare fără conţinut li se alătură un Prim Ministru....cu scârţ, o fostă „catană cu bastonul de mareşal în raniţa de soldat”, căruia îi place cântecul „puşca şi centura lată... ”, apoi scriitorul colecţionar de premii, care cu gândul la Nobel, va scrie „cu furie romanul vieţii: Un (V)orbitor În Singurătate!”. Ironia, foarte acidă, revine de altfel în „Vreau şi eu un cărtăresc în anul 2050!”...
Subiectele sunt extrase din realitatea imediată, din viaţa de toate zilele mai ceva decât închipuirea, şi prezentate cu o captivantă dezinvoltură, cu imbatabilă vervă şi spirit ludic. O clădire „urâtă ca un bloc de garsoniere comuniste” sau „ca o cazemată”, în care se află primăria oraşului natal, este hidos împodobită cu „ghiveciuri de flori”, încât cel mai bine i s-ar potrivi denumirea „La Madam Israela”, după „proaspăta mireasă” venerabilă atât de disgraţios mediatizată. Cu această clădire „rimează” o altă „casă-arătare”, „La Madam Mihaela”, o Casă De Cultură A Sindicatelor în paragină („ce are cultura cu sindicatele?”), care şi-ar justifica oarecum „prezenţa jalnică în peisajul mirific băimărean” dacă măcar s-ar numi Căsuţa De Culturică A Sindicăţeilor!
În alt plan sunt vizate „bombele sociale”: spolierea contribuabilului, „Dictatura facturilor”, autostrada gropilor către Evropa Unită, „evropenizarea” găinilor româneşti, publicitatea deşănţată frizând lubricul etc.
Temele cele mai banale constituie tot atâtea pretexte pentru spumoase divagaţii artistice cu incisive note satirice. Pendularea între derizoriu şi grav este ilustrată, între altele, de „Ţăranul român şi Preaînalta Poartă”, care surprinde ameţitoarea noastră cădere în prăpastia neajunsurilor de tot felul, până la nivelul inaniţiei. „Îl aşteaptă vremuri grele pe bietul şi bătrânul Ţăran Român, dar ce contează! La câte juguri a tras...cel neoeuropean va fi o adevărată onoare pe spinarea sa obosită. Observăm că ţăranul are parte de o atenţie deosebită din partea Preaînaltei Porţi A Evropei”. Aceeaşi compasiune se îndreaptă şi spre orăşeanul care, în schimb, este „îngheţat, mort de foame, înecat în propria-i neputinţă după ce în prealabil fusese curentat de preţurile care îi fac viaţa aşa cum şi-a dorit-o...o viaţă de rahat”.
Urmează savuroasele „nostimade”: buzunarul nostru abia aşteaptă să fie stors de noile firme create după model european – Electrocutarea S.A., Mortgazul S.A., Trombotelecomul S.A., Cioclul Internaţioanl S.A. -, apărute ca urmare a faptului că poporul român şi-a scos la licitaţie toate bunurile, mai având încă mult „până la os”. Cât despre preţurile la produse „de lux” precum gazul, curentul, pâinea, apa şi aerul, acestea le depăşesc pe cele ale regatului Monaco, gratuite (adică fără impozite) rămânând doar înjurăturile....
Din impresionanta galerie de ciudăţenii autohtone nu lipsesc nici liber... cugetătorii progresişti ca Ion Luca Caragheorghe, modelul Omului Cel Mai Nou, un EuroBulă cu „imagine de intelectual rafinat”, ce urma să schimbe „Codurile Caen Ale Căruţei Împotmolite În Nămeţii Drumului European DE14”, sau Anselm Karpadiem, secretarul general al „summit-ului Cum să murim sănătoşi...” Şi, cum eroziunea generală nu putea ocoli sentimentele, în „C’est la vie” se aude sunetul fals al Amo-rului ca un „pian vechi şi dezacordat” care nu-şi poate opri lacrimile, iar „De ce nu iubeşte Penelope Acruda bărbaţii” este un subtil rechizitoriu la adresa „cabotinismului cu fum de ţigară”, o diatribă elegantă contra făţărniciei amorului bovaric, având-o ca protagonistă pe distinsa Penelope cu aer de libelulă, „poeta aflată mereu pe punctul de a-şi pierde poezia pe drumul insinuos al iubirii” dureros de prozaice!!! Sub toată această zgură malignă, însă, citim o conştiinţă vie, o sensibilitate nealterată de „fabuloasele” întâmplări nefaste pe care autoarea ni le prezintă cu fermecătoare îndemânare narativă, într-un fel accesibil şi cu îngândurarea proprie actului reflexiv-creator.



Ştefănescu, Alex, Cuvânt înainte Mariatereza sunt eu


Florica Bud s-a făcut cunoscută după 1989 prin mai multe cărţi pentru copii, care i-au cucerit şi pe bătrânii care le citeau cu glas tare copiilor. În aceeaşi perioadă a publicat însă şi cărţi pentru cititorii de toate vârstele, la fel de cuceritoare. Ultima, Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi, a şi obţinut, de altfel, un premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Romanul, Mariatereza sunt eu, scris într-un stil alert şi fantezist, îl face pe cititor să se simtă un bărbat greoi luat la dans de o fată exuberantă. Autoarea îşi valorifică inteligent volubilitatea feminină, născocind într-un ritm ameţitor noi şi noi istorii, în toate registrele narative, realist, suprarealist, satiric, parabolic, ludic, parodic. Ca într-o urnă de loto, în romanul ei se amestecă clişeele lumii româneşti de azi, pentru a fi extrase unul după altul, spre amuzamentul publicului, care le recunoaşte imediat:
„Întreb şi eu ca naivul, doar e cool să fii bărbat mirat: De ce ar fi mai proastă Electrocutarea S.A. decât Mortgazul S.A. ori... Trombotelecomul S.A.? De ce să nu se înfrupte şi ea, mititica, din festinul naţional pe care poporul român îl dă odată cu scoaterea sa la licitaţie? Alo! Lume, lume! Este mare licitaţie la români! Îşi scot barosanii pieile la vânzare! Alo, neamule! Cine mai vrea? Încă nu s-a ajuns la os! Mai este puţină cărniţă pe el! Multe S.A.-uri şi-au depus caietele de sarcini, în frunte cu Cioclu Internaţional S.A. la aşa mizilic!?!”
Interferenţa de planuri, real şi imaginar, avalanşa de parafraze, aluzii, creaţii lingvistice caricaturale şi paradoxuri, aducerea fugitivă în prim-plan a unor personaje reale ale vieţii noastre politice crează o atmosferă de babilonie foarte asemănătoare cu ceea ce se petrece în România în prezent.
În tot acest vacarm se face auzită însă uneori şi muzica dragostei, a dragostei reale sau măcar posibile, abandonate înaite de a se fi exprimat:
„Ne sorbisem din priviri chiar în ziua, în care, eu şi ea ne întâlnisem în lift descoperind că suntem vecini. Vinovaţi ne-am lăsat cuprinşi de remuşcări şi de... complexul jeanmarien, potrivit căruia aveam nevoie de o terţă persoană ca să facă studiul de caz. Am tot amânat clipa, jenându-ne de dorinţele noastre... ne-am ascuns atât de bine, încât povestea de dragoste, ce ar fi trebuit să se nască, a luat liftul şi a plecat în sferele înalte ale iubirii neîmplinite. Noi am rămas la etajul întâi, mândri de noi, respectându-ne reciproc dorinţa de a rămâne mai presus decât unii cetăţeni frivoli care şi-ar fi smuls neigienic hainele unul celuilalt, în stil american şi apoi, respectând legile casei ar fi comadat o pizzaquatro stagione...”
Romanul este foarte încărcat (prea încărcat), arborescent, imprevizibil şi nu se poate povesti. Ceea ce place şi captivează este fiecare frază luată în parte, plină de culoare şi de umor, de draci de femeie răsfăţată şi de inteligenţă folosită capricios.



Gârbea, Horia, Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi… În loc de prefaţă

După mai multe cărţi pentru copii, dovedind fantezie şi abilitate stilistică, prozatoarea Florica Bud îşi uimeşte cititorii cu acest roman, unul dintre cele mai interesante şi mai neaşteptate pe care le-am citit în ultima vreme. Amestecul de naraţiune literară şi confesiune credibilă, veridicitatea textului ca document psihologic impresionează. Romanul Floricăi Bud aminteşte de proza lui Nicolae Breban în ceea ce are ea mai rezistent, dar se desprinde de acest posibil model. Autoarea surprinde exact şi trasfigurează emoţionant nuanţele unei gândiri complicate care nu poate domina instinctele personajelor şi amestecul de stări difuze, la limita raţiunii, pe care le încearcă de fapt oricine. Scriitura este elaborată, dar personajele dezvoltă o autonomie prin care acestea par a vieţui natural, independent de creatoarea lor. Prin acest roman, cu titlul atractiv, dar şi ironic, Florica Bud intră cu adevărat în literatură.


Moisa, Mircea, Lecturi întâmplător tangenţiale. (Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi), Ramuri, nr, 5-6 mai-iunie 2006, pag. 23
Opţiunea pentru lectura unei cărţi precum „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi” de Florica Bud (editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005) se poate produce, aş zice, din trei motive determinate de: titlul poetic, atrăgător, „interesant” chiar, editura sub egida căreia a apărut, după cum textul „promoţional” intitulat „În loc de prefaţă” şi semnat de Horia Gârbea devine şi el un serios şi stimulator îndemn pentru lectura volumului numit. Adaug însă şi un alt fapt, relevant fie şi numai pentru mine. Când mi-a „picat” în mână „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi”, tocmai eram spre final cu lectura „studioasă” a cărţii lui Corin Braga, „De la arhetip la anarhetip” (Polirom, 2006).
Simpla răsfoire, „de rutină”, prealabilă actului propriu-zis de lecturare a romanului, mi-a învederat, prin aşezarea textului în pagină şi prin alte câteva elemente „grafice”, o anumită structurare determinată şi derivată dintr-un „proiect teoretic” sesizabile la „prima vedere” şi confirmat apoi la lectura incontestabil captivantă, pe întregul ei parcurs. Scriitura dovedeşte un destul de îndelung exerciţiu al condeiului, concretizat prin publicarea între anii 1993-1999, a câtorva volume de „literatură pentru copii”. Apoi, Florica Bud a „atacat” şi specia pretenţioasă pe care o reprezintă romanul. O scriere minuţios elaborată compoziţional, precum „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi”, nu se dovedeşte însă a fi în câmpul „experimental”, dar confirmă faptul că autoarea nu eludează, nu se sustrage „metamorfozelor” pe care genul prozastic numit „proteic” le-a înregistrat în ultimul aproape un secol.
Într-o tramă nu lipsită de complexitate, romanciera „ordonează” o materie epică „consistentă”, distribuind-o în cadrele unui „scenariu narativ”, neliniar, riguros articulat.
Strategiile structurale şi narative se materializează, în constituirea textului romanesc, în cincizeci şi şapte de capitole-secvenţe. Acestea, la rândul lor, sunt grupate în număr inegal, asimetric, în cele trei părţi ale romanului, purtând titlurile: Abhalia (cu 19 secvenţe, p.9-66), Gioelia (cu 23 secvenţe, p.67-134) şi Parnashia (cu 16 secvenţe, p.135-183). O altă „strategie structurală” ce confirmă şi ea „proiectul teoretic”: fiecare secvenţă este cuprinsă în spaţiul tipografic a doar două pagini şi este precedată – fiecare în parte – de un succint text poetico-reflexiv. Şi în cazul acestora funcţionează aceeaşi „rigoare matematică” în privinţa spaţiului tipografic: doar patru rânduri şi jumătate în fiecare caz. Iată primul astfel de text: „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi s-a întors. Nimic deosebit pentru o zi... Ce mult mi-am dorit-o, clipă de clipă am aşteptat să vină, în orice chip! Dar nu acum, când mi se pare cumplit de târziu şi... blasfemic.” Existenţa mai multor „voci” învestite cu funcţie „narativă” de diverse tipuri, conferă textului romanesc nu atât ceea ce se cheamă structură „labirintică”, ci mai degrabă o structură de oglinzi paralele. Succintele texte poetico-reflexive de care am amintit sunt atribuite personajului feminin principal, Saviana, după cum, în toate capitolele-secvenţe este prezent personajul principal masculin Sava Sandorian, prezentat atât prin „vocea naratorului”, prin referinţele Savianei, dar şi prin vocea personajului însuşi. Alternează, de asemenea, în text stilul direct şi cel indirect liber, dar sunt utilizate şi alte procedee moderne, în mod întrutotul adecvat situaţiei din acţiunea romanului, a contextului.
Un fir epic, pe care se ţese subiectul romanului „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi”, cu „ramificaţiile operelor de factură arhetipală” (cf. Corin Braga) e o realitate în cartea Floricăi Bud, iar cititorul cât de cât avizat ştie să-l sesizeze în funcţie de tema romanului. O temă mereu actuală: relaţia dintre cuplul dintr-o căsnicie. În cazul romanului la care mă refer, dintre personajele Saviana şi Sava Sandorian. Personajul masculin central surprins chiar din primele „secvenţe” este prezent ca actual senator. Cum a acees la această poziţie socială se relevă prin reconstituirea traiectului său existenţial de către narator şi alte „voci” din discursul romanesc. Opera semnată de Florica Bud mi se pare că reuşeşte să creeze în proza de cea mai acută actualitate, prin Sava Sandorian, un personaj de o indubitabilă originalitate în universul literaturii ficţionale. Dacă relitatea, cum susţin nu puţini dintre contemporanii mai atenţi, nu întrece cumva ficţiunea. Să mai menţionez, totuşi, că romanul se subintitulează „Cartea Monicelor”, iar după ultimul text poetico-reflexiv nu mai urmează cele două pagini de capitol-secvenţă. Să înţeleg că ne aflăm în faţa unei opere deschise... mai ales reflecţiilor fiecărui cititor în parte?
Prin problematică şi formulă, prin „proiectul teoretic” organic conceput, încorporând multiple conotaţii, cu semnificaţii existenţiale majore, lectura romanului semnat de Florica Bud o percep ca pe una memorabilă. Încât, personal, presimt că mă va provoca, cât de curând, la o nouă lectură. Simultan cu cartea amintită a lui Corin Braga, dar şi cu studiul, din 1946, al lui G. Călinescu, „Clasicism, romantism, baroc”.





Boerescu, Dan-Silviu, Pagini (libere) dintr-un neîntrerupt război amoros. Billclintonienii, postfaţă
Calitatea dintâi a acestei cărţi este că nu impune neapărat o concluzie. Chiar îngrozitor de deficitari la capitolul tandreţe, bărbaţii sunt teribil de necesari în logistica iubirii. Mulţumesc Floricăi Bud pentru politica prozei sale, singura capabilă să stabilească un armisiţiu – preţ de o PAGINĂ LIBERĂ – în razboiul amoros de o mie de ani… şi încă o mie de ani…
Florica Bud îşi atinge, paradoxal, maturitatea stilistică tocmai “copilărindu-se” inimitabil, atunci când se decide să ia pe cont propriu bătălia cu billclintonienii. N-o face, însă, de pe poziţia monicelor! Preferă rolul de observatoare – deloc imparţială! – din partea unei ligi a femeilor dezamăgite – nu şi patetice. Sarcasmul cu care traversează melodrama posibilă a relaţiei dintre bărbaţi şi femei o atestă ca pe cea mai revoltată dintre tolerante, fără a-şi pierde, totuşi, statutul de cea mai tolerantă dintre revoltate.
Florica Bud are (dez)avantajul de a fi copiat în oglindă a scrierilor ei. Rareori, o autoare şi-ar mai putea recunoaşte zulufii blonzi în filigranul paginii! De aceea, scrisul ei are o cochetărie cu totul şi cu specială, « mereu la limita preţiozităţii, din care se salvează prin şarjare autoironică ».
Chiar şi atunci când abordează teme grave, cum ar fi cea a războiului dintre sexe, îmblânzătoarea lui Nu-Motanul (personajul ce a consacrat-o deopotrivă în lumea copiilor şi a copiilor ce au devenit fără să vrea adulţi) nu părăseşte aerul şăgalnic caracteristic. Lipsa ei de crispare detensionează şi lectorul, fără ca scriitura să decadă în banalitatea cotidiană. Florica Bud are darul de a însufleţi pagina de epică eseistică prin sensibilitate netrucată şi un simţ genuin al echilibrului. Alternanţa „pagini pline”/ „pagini libere” atestă firescul unei compoziţii doar în aparenţă savante.

Sălcudeanu, Petre, Alergând prin sine, postfaţă

Florica Bud nu mai este un nume nou. Nou este, mai bine zis a fost pentru mine, până la lectura prozelor din „Iubire, sunt un obiect nezburător”. Fraza sigură, pornită dintr-o inteligenţă vie, căutătoare, aş spune chiar neliniştită, în sensul neliniştii creatoare, dau prozelor, eseistice până la un punct, sentimentul originalităţii constituite. Proza tânără de azi se distinge de cea, destul de controversată în ultima vreme, a anilor încorsetaţi în ideologia autarhică, printr-o analiză mai atentă, subţiind realitatea vechilor construcţii solide, de avengură, apropiindu-se de document prin intermediul şi cu ajutorul unui cuvânt mai bogat în reflexibilitate. E greu să spui adevărul atunci când mulţi nu mai au nevoie de el. De cuvântul Floricăi Bud avem nevoie şi mai vârstnicii şi mai tinerii cititori, care văd în estetismul momentului singura, sau aproape singura putere de decantare şi de scoatere la lumină a lumii înconjurătoare.


Diplome şi premii

2011: Premiu special pentru promovarea culturii, Gala femeilor de succes ale anului
2010, Ediția a VII-a, 2011
2010: L’Accademia Internazionale Il Convivo conferisce a Florica Bud
Premio speciale per la Tematica al Premio „Poesia, Prosa e Arti figurative”,
nella sezione „Libro edito – Poesia” con l’opera Je perds le monopole de
l’amour
2010: Premio speciale per la tematica, sez. Libro edito – Poesia con Je perds le
monopole de l’amour. Motivazione
2010: Premio speciale, Academia Internationale „Il Convivio”, Italia, 2010,
Je perds le monopole de l’amour
2010: Diplomă, Festivalul Poeţilor din Balcani, Brăila
2010: Premiul revistei Nord literar, pentru poezie
2010: Diplomă de Excelenţă pentru participarea la Simpozionul Interjudeţean
Multiculturalism în opera scriitorului Ioan Slavici
2008: Premiu - Concursul Cărţile anului 2007, Baia Mare,
Mariatereza sunt eu
2007: Diplomă de Excelenţă pentru participarea la Zilele Culturii Maramureşene,
Baia Mare
2007: Diplomă aniversară, pentru merite în afirmarea creaţiei literare originale, în
promovarea dialogului intelectual în jurul valorilor culturale şi cultivarea în
mediul artistic, Baia Mare
2007: Diplomă - Oameni de seamă ai Sălajului, Zalău
2006: Diplomă de onoare cu titlul Contesa elegantă a cuvintelor, Baia Mare
2006: Premiul de Excelenţă al Primăriei Sectorului 2, pentru contribuţia la
dezvoltarea patrimoniului cultural al literaturii române, Bucureşti
2006: Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti,
Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi
2006: Premiu - Concursul Cărţile anului 2005,
Bărbatul care mi-a ucis suflet într-o joi
2003: Certificat de recunoaştere a activităţii în domeniul Artă şi Cultură, Baia Mare
1998: Premiul revistei Art-Panorama, Bucureşti
1998: Premiu - Concursul Cărţile anului 1997, Baia Mare,
Cui îi place şcoala?
1997: Diplomă pentru activitatea deosebită în promovarea valorilor culturale ale
Maramureşului prin operă proprie şi prin sprijinirea creaţiei autentice, Baia
Mare
1993: Premiu - Concursul Cărţile anului 1992, Baia Mare,
Iubire, sunt un obiect nezburător
1991: Premiu - Concursul de proză şi teatru Inspectoratul de Cultură, Baia Mare
1990: Premiu - Concursul de literatură „Sorin Titel”, Ediţia a 4-a, Caransebeş
E-mail: florica_bud@yahoo.com
Site: www.floricabud.ro
http://cenaclulscriitorilormaramureș.blogspot.com